declaratie

Nu-mi placea sa vorbesc cu tine la telefon. Uneori imi doream doar sa te ascult tacand, stiam ce vrei sa spui, stiai ca stiu, stiam amandoi ca acea insiruire de cuvinte era de prisos. Dar asta se chema "a pastra legatura". Vorbeai de parca citeai de pe un prompter. Din categoria "raportati va rog!"
Frazele erau lungi, calculate, propozitiile ce le compuneau nu aveau molatce virgule intre ele. Fara semne de punctuatie.
Nu aveam ce sa-ti spun. Distanta era ca o cizma pe gatul meu si imi oprea cuvintele. Iar declaratii de amor nu fac din principiu.
Cea mai lunga convorbire cred ca a fost cand m-ai sunat si  mi-ai citit pagina nr. 42. Nu puteam asculta. Doar auzeam o voce. Eram atenta la intonatia ta, la poticniri, la ritmul vocii. Te grabeai. Voiai sa termini cat mai repede. Dar imi promisesei. Si ce-i drept, te tineai de promisiuni.
Mi te imaginam intins in pat cu bratul stang sub ceafa incercand sa fii relaxat. Dar nu erai. Imi pareai mai degraba agitat. Si atunci nu voiam decat sa fiu acolo langa tine, sa-ti simt pieptul pe spatele meu si atat.

Insiruirea de cuvinte era ca o placa de marmura alba, rece, pe care am fi vrut-o sparta in mii de bucatele. Asa soarele o facea sa straluceasca in mii de unghiuri. Piatra in care eu ma cazneam sa dau cu dalta.  Si aschiile erau mici si stralucitoare pe peronul garii.